Incheierile sunt intotdeauna perfecte…..atunci reusesti cel mai bine sa iesi din tine, sa te vezi cum iti disimulezi buzele in dialog si mainile in insinuari de singuratate.

Incheietura mainii mi se asaza rece, sensibila, protuberanta de tample. Strigatul este mascat, oprit, si nu mai tiuie fragmente din ceruri insangerate de cerneala pelvina. Tamplele au tacut, si-au luat antibioticul, asteapta o noua inversiune arteriala. Sperma gandeste in locul cerebelului. Intre urechi si buze sunt doar coate in pometi striviti..de aceea, unii oameni sunt atat de greu de crezut. Nu au nici chip si nici umbra.

Din scalp ies muribunzi, legati la cap cu grimasele scatologice ale gandirii , cu gura cusuta de emotii retrogresive. Un anunt umanitar avertizeaza asupra zburatorilor de ocazie, adica acei ochi care se plimba pe marginea soselelor in fiecare noapte, alergand de pe platforma blocuriloe in sosete pana la pamant.

Ochi de mucegai, ochi ce au prins, rasad printre iarba si roti, si calcaie grabite, si putregai mocnit in propria-i scarba.
Material descompusa are cel mai viu grai si chip…ea vorbeste din strafund si se aude clar trecatorilor, sositilor.

Lacrimile pielii plang indesate intre robe negre si sugrumate de imposibilitatea expiratiei. Lacrimile sunt captive, si nu mai au libertatea durerii, muschi si coaste, umfla pana la refuz un torace, bolnav, crud, chimic. Contaminarea e refuzul evolutiei de a-si accepta trecerea, si nu schimbarea, inexistenta.

Losing faith makes a crime!

Nu-mi amintesc de chipul copilariei, decat mutilat in mansonul unui palton de postav, negru inchis in expresie, cu ochii acoperiti de grasimea sprancenii, chip schingiuit de propria-i reflexie oarba. Nicidoadata nu am stiut sigur cum aratam, dar presupun ca undeva pe acolo, intre un crin si-o urzica de balta.


Sunt patima ta cruda,

Oglinda in care te privesti,

Jocul tãu nebun.