satul părea un copac uriaș
morții învechiți stăteau cuminți
așezați în cuiburi de pâine sub prispă
câțiva pești înșirați pe sfoară la vânt
uitați de mama de la ultimul priveghi
mai vorbeau pe limba oamenilor

vădanele schimbau mărturii peste garduri
pentru cei duși cu sufletul încă împrăștiat
printre crengi
un gând moale îmi stârni o lumină
trecusem de casa doctorului
era cea mai mare din sat
cu multe secrete pentru noi copiii
doctorul studiase în Maroc
inventam câte o gălbinare
doar ca să mă ducă mama din nou la el
să pot să ating statuile acelea mari
strident colorate
și să primesc bomboane cubaneze ambalate
într-o țiplă pe care o păstram în buzunare
mult timp după

când semnele drumului
sunt doar două cruci albe uitate
pe o pânză bătută în poartă
înseamnă că moartea
a ajuns până în copilăria ta