NU SE POATE SPUNE că arta e lipsită de orice valoare spirituală. Artistul e totuși superior omului de rând, tehnicianului, politicianului, adică persoanelor cu totul inconștiente. Cu toate astea, nici mare lucru nu e de capul lui. Arta nu aduce cu sine nici o iluminare. Degeaba a scris Arthur Rimbaud Iluminările, degeaba se spune că era vizionar, eu unul nu cred nici în vizionarismului lui nici în alte vizionarisme literare, nici o secundă nu cred în iluminările lui. Arta aduce o mică, foarte mică licărire, o mică licărire cenușie, un mic început de iluminare, înecat în trăncăneală.
Cuvintele, se știe, nu spun nimic, dacă pot să mă exprim astfel: în cel mai bun caz, un gest neașteptat, o imagine, o întâmplare, un cuvânt ivit nu se știe de unde te pot împinge spre experiența indicibilă. Faptul că mă exprim cu rigoare sau fără, că metafora e potrivită sau inadecvată, cărată de o verbozitate confuză și delirantă, toate astea n-au nici o importanță; oricum spiritul din adânc se pierde în explicații. Experiența profundă n-are cuvinte. Cu cât mă explic mai mult, cu atât mă înțeleg mai puțin. Desigur, nu totul e incomunicabil prin cuvinte, adevărul viu însă este. Cuvintele nu spun exact decât ceea ce se poate spune, toate astea sunt încă de mult și bine cunoscute. Admise. Nu numai admise, ci și contestate, considerate inadmisibile. Iar dacă toate astea sunt de mult cunoscute și întruna repetate, iar noi tot cu nimic nu am progresat, înseamnă că am dreptate.

UN SINGUR CUVÂNT te poate pune pe cale, un al doilea te tulbură, al treilea îți produce panică. Cu al patrulea începând, confuzia e absolută. Logosul era totdeodată și acțiune. A devenit paralizie. Ce anume e un cuvânt? Tot ceea ce nu e trăit cu o intensitate arzătoare. Când spun: oare merită viața să mori pentru ea? și asta tot un cuvânt este. Dar măcar e comic. Toată lumea a putut observa cât de mult vorbesc despre limbaj tinerii sorbonarzi, normalieni, eseiști, distinși gazetari, retori și alți intelectuali progresiști și cu stare. A devenit o obsesie și un tic. Dacă atât de mult se vorbește despre limbaj, e pentru că ești obsedat de ceea ce-ți lipsește. Și pe vremea turnului Babel trebuie că se vorbea mult despre limbaj. Aproape tot atât de mult ca și astăzi. Verbul a devenit verbiaj. Toată lumea are un cuvânt de spus.
Cuvântul nu mai arată. Cuvântul trăncănește. Cuvântul e literar. Cuvântul e o fugă. Cuvântul împiedică tăcerea să vorbească. Cuvântul asurzește. În loc să fie acțiune, te consolează și el cum poate pentru faptul că nu acționezi. Cuvântul tocește gândirea. O deteriorează. Tăcerea e de aur. Garanția cuvântului trebuie să fie tăcerea. Din păcate, e inflație. Și acesta e un cuvânt. Câtă civilizație! E de ajuns ca spaimele să se depărteze de mine și încep să vorbesc în loc să încerc să împresor realitatea, realitatea mea, realitățile, așa fel încât cuvântul să înceteze să mai fie o unealtă de săpat