Din vremuri de legendă, focu-i călit prin apă.
Distrusă –i vâlvătaia, apa pierdută-n neant
Din două forțe... una, ce sufletul îl sapă
Cutremurând destine, fiind dorului alean.

Magie pare clipa, întoarcere-n primar
Fetiș în abisal, pe drum de stele stins,
Urmând cu sete oarbă, o umbră de hoinar
Cu sceptrul ancenstral, eternul rug aprins.

De universul însuși e vatră de big-bang
Durere infinită conștientizat sfârșit
Inoculat în sine, stigmat născut prin rang
Dau lacrimei durerea unui zâmbet trist!