am nevoie de un somn foarte greu
de ceară
ca să astup prăpastia dintre mine și clipa aceasta
în care am intrat de bună voie.
ceasul o ia înainte
nu pot să țin pasul mi se ofilesc anotimpurile
în brațe
atunci îmi dezvelesc sânul copt al așteptării de tine
altceva n-aș ști ce să fac
gândurile îmi scârțâie ca un leagăn gol
ploaia ciugulește din auzul meu încruntat
îmi dă sângele
se diluează încordarea în fond, apă de ploaie...
cred că ești prea înalt.
de pe acel acoperiș al iluziei ai fi putut da mâna cu dumnezeu
în schimb te-ai întors cu fața spre mine cu cer cu tot
astfel de lucruri nu se uită niciodată
chiar dacă stau după o ușă oarecare
chiar dacă întunericul a mușcat din încăpere
doar ușa rămâne intactă
împărțind singurătatea în două vieți aproape simetrice
undeva tu
undeva eu
spunându-ți că ne trebuie o cutie poștală
așa, ca un cuib roșu pentru vești
așa, ca o căsuță de lemn
în care să ne lăsăm gândurile să se țină de mână
ori de câte ori dau să plec.
s-a făcut noapte.
s-a întrupat târziul în pietre le port în brațe
în locul tău.
un șarpe lung cât un fior îmi netezește pielea
din tălpi și până-n creștet
pe când se aprinde lumina.
o umbră de-a mea se ascunde după zid
iar eu mă prefac că dorm
mă prefac în ceară
sau în săpun de casă.