În Grădina Bucuriei, printre flori fără pereche,
Printre arbori ce se umplu, ram cu ram, de stele vii,
Mișunând pe ea insecte, e-o comoară veche, veche,
Ce-o știu doar căutătorii, duși departe,-n veșnicii…

E comoara ce nu are niciun strop de strălucire,
Greu o vezi sub colbul vieții, greu sub ploaie, în noroi,
Niciodată, când, de semeni, fugi în goana-ți spre iubire,
Ori când calci numai cu dreptul, privind, mândru, înapoi…

Uneori, la fericire, parc-ai prinde-o mică rază,
Cât un firișor de iarbă ce se crede în văzduh,
Cât o undă de lumină pe o tâmplă ce stă trează,
Cât o pală mângâiere la ivirea unui duh…

Dar destul nu este încă… Fără trudă și căință,
Fără lacrima durerii, curgând până la picioare,
Nu vezi, jos, comoara vie, ce se cheamă umilință,
Și-i supusă ca pământul - și asemeni roditoare…