O seară de februarie, un februarie liniștit și comun pentru mulți, chiar și pentru noi…studenții ce fredonau coloana sonoră de la “Șatra”, tineri ce iubeau țigănește, ce iubeau libertatea, suflete nomade.

O sticlă de vin, o romanță, o glumă, un zâmbet, o replică meșteșugită și un surâs feminine. Amintiri din anii facultății, plecările în parc, prietenii “pierduți”, dar și cei rămași, iubirile “tăvălite”, râurile de cerneală curse…laptopul , tastatura și folderol cu amintiri…

Da, amintiri “bătrâne” pentru oameni tineri, oameni ce iubesc fără să ceară nimic în schimb, cei care dorm sub cerul liber al rațiunii, cei care iubesc idea, vinul și femeia. Cei ce prețuiesc o carte bună, un vin vechi și un prieten loial.

Și-au urmat și Bon Jovi și Travka și Alifantis…și sticlele s-au golit, am început să râdem zgomotos, să ne bucurăm ca niște copii ce se jucau vara la scăldat, apoi deveneam brusc serioși și melancolici purtați pe pașii moi și melodioși de gânduri și vise, de idealuri și așteptări. De dorințe…de caruselul ucigaș numit viață, de sufletul ce vibra ca o eșarfă la gâtul unei puștoiace la prima întâlnire. Dacă am fost fericiți, nu pot spune asta, dar am fost boemi.

Am încercat să scriem, dar eram prea băuți ca frazele să mai aibă o ordine firescă și am umplut multe pagini în cartea vieții,am mers la culcare iubind femeia nesănatos de firesc, trezindu-ne discutând despre ce vom face anul viitor și mai ales după ce ne vom căsători.

Am fost apostrofați că încă suntem niște nebuni zănateci, ce nu se rezumăm doar la o Eva și cea care se certa cu noi era chiar Ea, o Evă surioară de nebunii cu noi, cea care ne trăgea de urechi când greșeam , chezașa cafenelei sufletelor noastre, prietenul obiectiv ce ne punea la zid când călcam în străchini…o Evă ca multe alte surate ce sălășluiesc în grupurile de studenți nebuni, a căror limitare e doar cerul.

Dar cheful e spart brusc, pentru că magazinul de vise striga ora închiderii, iar omul cu cheile suna ora plecării. Da, nea Costel se speriase, era ora patru dimineața și noi râdeam ca o hoardă de codane bălaie, iar “O damijeană și-un pahar ” rula ușor printer mințile tinere și line de ghidușii.

“Hai , nea Nicule, la un pahar de vin! Lasă-i p-ăștia, că nu mai dom dăi dracu, au examene. La muncă, nu la-ntins mâna!”, iar bătrânul portar se așeză la masa cu nebunii cei tineri și dezbaterea cu lăutari ca Gabi Luncă, Nelu Ploieșteanu, Fărâmiță Lambru continuă.

Nu te-auzeai de fumul de țigară și nu te mai vedeai de zgomotul de pahare. Am rămas fără țigări, fetele au plecat și am rămas…noi trei – patru prieteni vechi, cana de vin, scrumiera fumegândă și sufletele noastre ce încă mai purtau urmele pașilor atâtor lăutari….Și nea Nicu…nea Nicu unde s-a dus? Sau a fost vreodată aici? Parcă era mult mai bătrân decât portarul de la noi….părea a fi însuși Bătrânul Timp, sau poate….nu a fost decât o inchipuire.

Am pus “Magazinul de vise” al lui Ștefan Iordache, mi-am aprins o țigară, am lăsat pălăria sufletului bătrân pe-o parte și am început să desenez cercuri mari de fum…Fredonând pies ace mă consuma ca pe-o țigară focul…Am văzut bătrânelul cu părul alb ce fredona piesa, fluierând, târșindu-și picioarele…..

“Închid ușa, sting lumina…trag oblonul și încui…Magazinul meu de vise , nu mai vinde nimănui…”

Am stins țigara, am deschis fereastra , era déjà dimineață…mi-am umplut pieptul cu aer curat, făgăduindu-mi ca măcar un ultimo client fidel să mai am în magazine…acela să fiu eu…