nici nu știu dacă exiști
ca să te trag de mânecă și să-ți amintesc, dumnezeule
că aici jos ia, sunt și eu
că mă opresc în dreptul fiecărui om
și intru și ies din trupul lui ca un ac
mă deșir până ce nici moartea nu mai are pe ce sta

miros întotdeauna a strein
nu e departe ziua în care mă voi uita în oglindă
și voi întreba cine ești tu pleacă de la mine

dumnezeule, mă vând ție
pe o ureche
iată pielea asta pe care noaptea o lepăd
ca fără de prihană să deprind somnul din urmă

râzi tu, până când aste vorbe vor puți a hoit
și măcar de scârbă le vei strânge și le vei da foc