sufletul mi-a renăscut dintr-un val de lehamite
la căderea zilei când nu mai puteam să ajung
și nu mai puteam întinde până la pat un alt punct
după gustul meu, desprins dintr-o înfășurare
cum degetele unui copil purtat de magi
în fiecare por un discipol, tremurând

***

îmi trăgeam sufletul în jos
să rânduiesc după cum vreau în ochii lumii
același fără de țară ce plânge pe furiș
la ridicarea păsării în aer
credeam că asta e tot ce aș putea
ce aș găsi în mine pe tăcute
beat de sine, cum cerșetorul tânăr
odihnind pe un maldăr de literatură

**

oameni, mulți, lângă coloana de piatră
descompunând mișcarea
și riscul de a cădea în gol
umori insuportabile
semințe scuipate pe jos
mila nu e printre ele
dau mâna cu regele, ușurat de această orbire
l-aș iubi ca pe orice nebunie
cum răul baladei duioase
împingând cărucioare cu păcate
tăvălindu-se în acest
trup uriaș, singurul pe care l-am cunoscut
până la inima mea, ce folos

*