astăzi a nins albastru niarne
pe umerii-mi goi lipsiți de tinerețe
ningea alături pe lucruri și pe asfințit
grămădind o măreție de azur peste
tot ce amuțit visa la frumusețile alea
dumnezeiești care-ți trezesc prin sânge
cântecul copilăriei ningea atât de lin
pe timp desăvârșindu-i vechimea
straturile de omăt păstrau neatinsă
culoarea ca un fel de scut între vârste
un nesfârșit albastru îmi călăuzea
privirile nicio poartă nu-mi oprea vederea
mă simțeam ca un sfinx în mijlocul
universului nădăjduind să păcălesc vremea
pământească mă întreb de ce oare
dumnezeu nu ne-a limitat simțurile lăsându-ne
liberă doar imaginația astfel ca pigmentul
acesta să nu-l putem pierde atât de curând

22 ianuarie 2012