Copilul din mine a început să sufere de claustrofobie
ridicat pe vârfuri o privea prin ochii mei
apoi spațiul din suflet a devenit prea mic

A plecat ca un albatros
vântul a devenit camaradul său
trecerea peste podul galben l-a transformat în Val
a căutat-o în Far dar Ea era în castelul pigmeilor
devenise pribeagul ideal și dansa în pași ușori
reîncărcat spărgea durerea în bucăți și o bucată-n alte părți
când apa din mare s-a retras în râuri zbura cu pasările rosii
norii albi au dispărut devenind paznic la un cer pustiu
după prima zi de iarnă a plonjat în apa neagră
iar azi în primele zile de primăvară copilul a revenit în mine.

Înainte de a adormi l-am întrebat de ce s-a întors
„Pentru că am văzut ceva… în ochii ei”
... am insistat
„Deznădejdea”...a fost răspunsul
si claustrofobia?
„.....”

dar adormise - sper să viseze ceva frumos!