nicio pădure niarne nu-i atât de deasă
cum sunt drumurile care îmi ies în
întâmpinare laolaltă cu oamenii care-și
caută vindecarea sunt posesori de răni
lăuntrice peste care-și trag cu mâinile
draperii temători că sângerează lumina
din amiaza nopții părându-li-se că sunt
singurii nepenetrați de strălucirea ei știu
că sunt purtători de dumnezeu iar adevărurile
nu se opresc numai în fața lui de-ar lua în
seamă acel puțin care le cade zilnic la picioare
ca îndemn amintindu-le că-n lumină ochiul
își deschide vederea dându-i pielea întunecată
la o parte dezvelindu-i magicul curcubeu
întemnițat în pasivitate nicio pădure nu-și
închide drumul cu încolăcirea sălbăticiei
când căprioarele-i pasc iarba bătătorind
pământul acelor poteci care duc întotdeauna
sub cerul deschis

9 martie 2012