toamna își scrie letopisețul pe frunzele de plumb nedate la topit
de când nu mai plouă pământul e beton-armat
intru în cavoul ploilor și văd că nici tu nu ai mai venit
arbitrul eleganței își acoperă fața cu mâinile altora
inventez stări neasemuite și melancolii ucigătoare
care schimbă înțelesul cuvintelor din limba mea
mă preumblu pe străzi aproape sacre în imaginația mea despre frumusețe
pe străzi centenare când nicăierea nu se organizează
centenarul savantului ion mincu singurul constructor
care a impus un stil arhitectural românesc
după noi a mai venit totuși cineva ce ni s-a prezentat a fi leibniz
și că nu va sta mai mult de vorbă cu noi sub privirile statuilor
îngopate în corabia de cenușă a zilei fără hotar
leibniz ne-a pus să ghicim în ce parte a lumii pământene
se află monada dumnezeirii m-am uitat în sus în jos
în cele patru zări și nu am deslușit mare lucru
din ce mai rămăsese în cea mai bună dintre lumile posibile
ca într-o monedă aruncată pe fundul unei ape unduindu-se am zărit
chipul arhanghelului mihail cu sabia plină de sânge până la ceruri
trezindu-mă din somn la miezul nopții ca de foșnetul aripilor îndepărtându-se
dacă ar trebui să definesc melancolia definiția s-ar împotmoli de aripile îngerului
suferind într-o existență precară abia deslușită
singura nobilă mângâiere pe care ți-o oferă viața
e să observi cum cei care vin după tine înțeleg lumea cu mintea lor
și încearcă nu s-o schimbe pentru că în lume totul e zadarnic
ci să perceapă miracolul de a ne regăsi împreună prin case pustii
contemplând fotografii nearse ori rupte cu vieți fericite
din superbie și îngăduință nedisimulată n-au mai rămas
decât cărămizile așezate sub forma unui alfabet nedescifrat
cîndva am visat litere și literele au făcut ca viața mea să fie fericită
cândva am visat litere plângând și am înțeles că viața altora era nefericită
neacoperită de armura invincibilă a inefabilului
pentru că sunt probabil omul cel mai inocent din univers
toți locuitorii planetei și acum și cosmonauții pensionați sau nu
aleargă disperați în așteptarea miracolului crucii de înviere
suferința bătută în cuie divine și împrăștiată pe străzi
de cei care și-au pierdut inocența din simplul motiv
că nu au văzut-o niciodată decât în cei ispitiți
și nu s-au plâns la lecția de caligrafie a durerii
aidoma efectului doppler starea de melancolie
îți paralizează trupul aproape de mortificare
sunetele pe care le auzi se îndepărtează
și intervalul dintre sinele tău melancolic și sinea lumii se curbează
ca o femeie smintită de așteptare și infinite dorințe pe pieptul de piatră
s-a pierdut iremediabil contactul cu lumea
rubedeniile vegetale veșnic verzi te invadează devii alb
ca varul de întins pe pereții de chihlimbar iluminați de ochi străvezii
singurătatea insuportabilă a omului hamletian care ești
vrând să corecteze justiția divină
macină zidurile dintre mine și aproapele meu
când lumea nu-și mai regăsește cărarea
bați la ușa președenției s-aprinzi lumânarea de rămas bun
cu hohotul morții în gură îți răspunde
secretara grăbindu-se spre ieșirea din urmă
președintele țării nu locuiește la această adresă