când l-au îngropat pe bunicul clopotarul a venit la priveghi. fixa obiectele din încăpere cu ochi mari de catifea. strângea păhărelul de tărie în pumnul prea mic pentru un bărbat. vorbea cu limba împleticită despre sentimentul datoriei împlinite de parcă ar fi vorbit cu mortul în timp ce își trecea căciula dintr-o mână în alta. după ce a plecat era ca și cum rămăsese cuminte pe scaun. se uita în spatele oglinzii acoperite. precis trebuie să fi fost ceva acolo.

pe ulița părăsită toate sunt la locul lor ca într-un vis. murele sălbatice printre urzici dansul fluturilor de varză cuiburile de păianjen sub porțile acoperite pline de praful verii trecute. în singura casă primenită cu răchitan la poartă și cerceluși roz sub ferestre stă clopotarul peltic. ridic de jos o pietricică netedă pe care o cunosc parcă din copilărie și nu știu unde s-o arunc fiindcă nu am buzunar. e ca și cum aș fi cules fructul oprit.

sub bolta clopotniței pictată precum cerul atârnă frânghia înnodată a clopotului. ceva începe și altceva se sfârșește în acel loc. sub clopot nu ești nici înăuntru nici afară. ești la mijloc. murmurul slujbei și foșnetul naturii se cuminecă între ele. mă simt sfioasă ca o mamă care nu intră în biserică la botezul fiului ei. aștept să se tragă de ieșire.