Am s-o aștept toată noaptea, coniac după coniac, fără să pierd strada din ochi. O să mă distrez rebotezând trecătorii după fețele lor. Nouă Mariani, șase Ioni, patru Daniele, trei Roxane și chiar un Nicolas, dar nimeni cu chip de Anton, Veronica sau Dan. Și nici de Silvia. În zori, îi cer barmanului, care are față de Ștefan deși îl numesc Radu, un ultim coniac și ziarele pe care mesagerul, care are chip de Manuel, tocmai le-a lăsat pe tejghea. Între gură și gură de tărie răsfoiesc titlurile, zâmbesc la caricaturi și-mi bag nasul prin anunțurile necrologice. Ochii mei tresar când citesc "Silvia" exact în clipa în care o femeie care zice că e Silvia, deși nu arată a Silvia ci mai degrabă a Laura, se așază lângă mine și spune că am fost mai mult decât politicios să o aștept toată noaptea. Îi zic că n-a fost greu deloc și închid ziarul. Discuția devine caldă, aproape intimă, până când îmi văd imaginea reflectată în geamul localului. Nu mă surprinde deloc că nu mai am chip de Sorin. Dorul te schimbă. Până și oamenii dispăruți se întorc să te caute.