Sunt orele de început ale după-amiezii în țara în care plouă și iese soarele de trei ori pe zi. Merg cu mine însumi către nicăieri și mă duc de nas cu pași mincinoși că știu unde merg. Lumina roșie a semaforului mă oprește la colț. Privește!, îmi zic eu cu cealaltă voce a mea. Privesc. Nu văd nimic. Privește, privește! Nimic. Nu e nimic de văzut care să ceară un așa imperativ. Doar o băltoacă vulgară lipită de trotuar și nimic altceva. Dar cealaltă voce din mine insistă. Vezi? Vezi? Și atunci mă uit mai atent și văd. Văd o pată de ulei dându-se de ceasul morții în băltoacă. Și în apa ei murdară, levitând deasupra uleiului, văd un curcubeu. Iar mai înauntrul ei, mult mai înauntru, se reflectă strada întreagă, lumea, naufragiații de zi cu zi și magicienii de noapte de noapte și tot universul acestui orășel pe care-l cunosc prea bine și mă doare. Uimitor univers plin de lumi nenumărate și efemere ca și mințile noastre, ca și inimile unora. Și uite așa, mulțumită mie și unei pete de ulei dintr-o baltă infectă și nevăzută de nimeni, am văzut pentru prima oară în viața mea cât de mic sunt și cât de mari sunt lucrurile mici care, în fond, ne duc toată viața în spate și noi habar n-avem.