Adun cuvinte rătăcite pe un câmp ars de vânt. Cuvinte rănite, cuvinte ce cântă, cuvinte bolnave, cuvinte nimicuri, cuvintele stihuri, cuvinte ce vindecă, cuvinte ce dor, cuvinte de dor, mușcate, scuipate, aproape nemișcate cuprinse de vrajbă, de iubire, de somn, de tine, de mine însumi. Puțină ingeniozitate nu strică. Le adun lepădat ca și cum ele nu aparțin imanent acestui pământ ci orașului brăzdat de urmele adânci ale cunoașterii, un comerț ambulant, perpetum mobile al devenirii de sine, lucruri împachetate.

O singură măsură am. Sacul meu de dormit, o gamelă de plumb, un autobuz, o cruce, un drum șerpuit și un punct de vedere al oilor rumegând iarba ce nu a răsărit în orașul descompus de lumină, o himeră de gând, un orizont, o izbire de astre.

Îmi luminează în minte un gând rătăcit la fel de concret ca un labirint construit din lemn putred de esență tare cu noduri decăzute. Trei scânduri înfipte-n pământ nu reprezintă o eternitate. Orașul descompus este înțeles doar de femeia ce naște, înprăștiindu-se infinit în univers pentru a se aduna în lumina unui singur fulger pe cer, resetând bastioanele timpului într-o clipă aparte. Atunci și numai atunci umbra de gând rătăcit, devine o plăsmuire ce plonjează și tot plonjează fără nici un fel de cheltuieli, fără conexiune la internet, topindu-se undeva în noapte, în legile firii, entropic, de-a lungul șoselei.

Rămâne doar starea. O taină ce vine între oameni aterizând câteodată într-o băltoacă, la fel de obișnuită ca râsul unor copii ce răstoarnă o broască țestoasă. Ochii noștri caută convulsii. Așa scrie-n teancul de ziare. Căutăm formule făcând rând la farmacii, umblând împiedicându-ne de-un zid al uitării, cu aceeași inimă sculptată dintr-un nod de esență de mahon, fără să știm că nu s-a descoperit încă formula absolută, inefabilă și infailibilă pentru toate poemele bune.

Aici mă dau jos, acoperit de estetica pietrișului spălat pe jumătate și un dâmb de mal verde pe mâna mea stângă. Singurul semn, e-o temniță în care țin cuvintele adunate, arse de vânt, în afara barăcii, decupând ceața ca un fachir cu focul creației.