În zilele de ploaie mi-e dor de bunica. Mă închideam cu ea în odaia pe care mi-o păstra pentru vacanțele de vară și, cu vocea ei suavă dar fermă, mă fermeca în ritmul picăturilor de ploaie bătând darabana pe țiglele de tablă. Îmi povestea istorii minunate cum ar fi cea a peștelui gigant care a creat lumea cu un căscat, cea a pisicilor care mâncau umbrele oamenilor sau cea a maimuțelor care pătau luna cu dulceața de banane. Dar cel mai mult îmi plăcea istoria păpușilor care visau să fie fete adevărate. Bunico, povestește-mi mai tare că-mi place și nu vreau să adorm, o rugam. Nu știu dacă adormeam sau visam vrăjit de ploaie și de bunica, știu doar că păpușile au devenit fete adevărate peste ani. Ele sunt substantive feminine de care m-am îndrăgostit demult și pe care le voi iubi întotdeauna: luna, marea, toamna, poezia, povestea, litera, valea, portocala, dimineața, mama... În zilele de ploaie mi-e dor de bunica. Dorul doare. Am noroc, însă, aici unde trăiesc acum nu plouă mai deloc.