Jumătate de zi culesese cu Mama din grădină ardei grași și roșii uriașe. Își lipise obrajii de materia vegetală umplută cu viață, plină de Acasă. Nu mai plouase de o veșnicie. Tata adusese din nou ploaie cu furtunul miraculos. Pe spațiile înguste dintre rânduri binecuvânta răcoarea. Și Sonia își aruncase încălțările hăăăt depaaarte. În goliciunea dintâi, ritualic intrase în conexiune cu pământul. Cu rănile-i tămăduitoare. Cu glasul de dincolo de negru. Peste turcoazul de cicoare își culcase răsuflarea. Peste tainicul roșu al boilor-popii, împânzind crăpăturile singuraticului-pământului. Sunetele străluciseră ireal. Se acoperise cu ele. În mireasmă de porumb verde ca pe prunci purtând la piept păpuși cu păr lung-mătăsos. Într-o ultimă încredințare, contemplase vrejii de fasole, felul în care nu oboseau să-și urce florile alb-rozalii spre botezul cu lumină al soarelui, al ploii din spatele lui. Intuise una dintre formulele redutabile ale fericirii. O reținuse. Cu sfințenie. A trăi nu era câtuși de puțin o corvoadă, ba dimpotrivă!!