fusese o iarnă târzie și cruntă
ne ascuțeam pe pietrele scoase cu trudă din apă securile
mă gândeam cine oare din mintea mea slabă mă-nfruntă
când abia de puteam să ne-astâmpărăm gurile

muma spăla îndoită din șale în zori la copaie
îmi venea să mă-ascund nouă mii de ani de dor și de ducă
numai ce-mi întorcea vorba cu o joardă din gard să-i aduc câte-o oaie
într-un suflet plecam lăcrimând că nu-s primul născut
îndată mămucă

mi-am luat calul și câinele bun de povară
doi prieteni doi frați pentru care mi-aș fi dat și o mână
nu nu era prima dată și probabil nici ultima oară
când din spate mă punea să grăbesc în negura nopții foamea stăpână

bărbații plecau la război după cum o cerea interesul
și viața și moartea de pe tron conduceau amândouă
dăduseră timpul fixat oamenilor nevinovați
pe din două
disprețul meu doar păstrase distanța
alesul!