Mereu am purtat ochelari, am vrut constant să observ lumea. Am văzut doar bucuria genuină a oamenilor, care se scaldă în ploaia propriei iluziii. Parcă după fiecare pas, cugetul își soarbe mințile și se îmbată cu propria minciună, iar sinele se leagă la ochi, bâjbâind prin instinctul lustruit...
Care e rostul utopiei, când rezultatul e același?
Am creat supranaturalul doar ca să avem o speranță deșartă?
Am inventat și perfecționat ceva superior propriei înțelegeri și percepției doar ca să ne speriem de el?
Am ajuns să ne fie teama mai mult de o umbră imaginară decât de adevărul simplu, care prin însuși simplitatea lui, pare mai milos?
Am ajuns așa de departe încât ucidem și pierim pentru aceasta ploaie oarbă?...
Care e diferența între noi și animalele? Dacă nu ne trezim, scuturăm și dezlegăm la ochi merităm doar reciclarea universală.
Dar cine sunt eu? Poate chiar eu sunt cel orb...Așa că mi-am scos lentilele. Ce ușor e să vezi in ceață și să savurezi vinul arhaic propriei minciuni!