trenul acesta se încruntă pe drumul de fier,
își leapădă, la fiecare mușcătură de macaz,
un icnet al durerii,
durerea despărțirii de drumul ce-a prins rădăcini
și-a rămas în urmă.
călător,
în pântecul pământului,
intră în transă și mă lasă
să-i ascult vuietul de jale
ce se pătrunde până în miezul muntelui.
de-acolo îmi vine povestea nespusă,
pusă de zei, la adăpost,
sub piatră și cenușă,
un cântec, ecou din vremuri apuse.

e locul meu de rai
e locul meu de iad
când singur sunt
când singur sunt
atât cât să îmi placă
atât cât să mă doară
întreg să fiu
întreg să fiu
cât să mă tem
că nu am teamă
tăcerile toate
tăcerile toate
pe cerul cu stele
pe cerul cu soare
să prind rădăcini
să prind rădăcini
doar un strop de rouă
mă cheamă să dorm
descântec
descântec
vraja să rupă.

și muntele tace,
și trenul iese la lumină
pe drumul de fier, alt drum de fier;
până ne-om învăța să purtăm pașii
pe drumul cel drept.