mă mai
maimuţăresc din când în când,
aşa, de-al dracului, să îmi bat joc de mine
când prea mă cred inoxidabil stâlp
şi-l urinez fără ruşine.
simt satisfacţia de câine
scăpat, cu lanţul după el,
făr' a-i păsa de-ntreaga lume
visându-se din nou căţel...
se face stâlpul colb de drum,
mă tăvălesc în el, mă-ntind
şi-adorm ca leşinat în soare:
- sărmanul câine, zice-un trecător,
habar n-având cât mă simt bine
şi, pe sub coadă slobozesc un fâs
ca semn de vajnică simţire...

pe masa mea de scris e un mileu
făcut în decupeuri fasonate
cu diferite aţe colorate,
cadou de ziua mea închipuind un leu.
te-am întrebat de ce aşa risipă
de timp, migală, pentru ce?
ştiai răspunsul şi l-ai spus în pripă:
- tu scrii, eu cos, tăcere-i între noi...
de şapte ani tăcerea-i de mormânt.
mileu-i dedesubt, deasupra foaie albă
şi eu deasupra ei cu tine-n gând
însăilând cuvinte fără şir,
cum fără şir e viaţa mea întreagă...