când dau nas în nas cu prostia
eu zic că-i oglindă
şi-mi caut chipul în ea
ştiu că a mea nu e mulţime vidă
cumpănesc grijuliu din scruntarul cuvintelor
ce piatră să iau şi s-o ţintesc
obraznică mă priveşte în ochi
gata de harţă
zâmbesc
mă feresc în tăceri
de ce să o sparg
n-o doare
de ce s-o înmulţesc
vâslesc mai departe ca Ulise cu ceară-n urechi
să nu aud strigătul ei de frustrare: prostule...
ştiu că se va pierde în spuma
din creasta primului val

sărată şi amară e marea lumii
pe oglinda ei scrutez orizontul
cu gândul doar la parâmă şi cârmă...