uneori
îmi șterg urmele lăsate prin zăpadă ca nu cumva,
atunci când apare soarele,
să încolțească din ele bujorii
rănilor de pe tălpi care au rămas
din primăvară,
de la petalele ce-au căzut sub o brumă târzie,
din miez de vară,
al pietrelor arse, tribut
și de la ploile ascuțite ce-au izbit în mine,
aruncate toamna de vânt

acum
umblu desculț să-mi alin durerea în albul de vată
dacă vor trece și alții pe unde am pășit
să nu se prindă suferința de ei;
că aceasta este ca scaiul
- o porți pe tine, te sâcâie, dar nici nu știi cum,
așa, după o îmbrățișare,
o dai altcuiva
însă fericirea...
fericirea-i altfel!
te bucuri dacă o vezi la altul dar,
dacă nu-i a ta,
nu se prinde de tine
- se topește de cum te atinge,
la fel ca fulgii de zăpadă
poate și d'asta mi-a plăcut mereu bulgăreala,
te izbește uneori cât să-ți amintești și a doua zi

simt cum
ninge devreme în anotimpul acesta târziu
fiecare fulg de zăpadă,
dacă nu e primit cu bucurie,
devine un strop de fericire pierdută
așa că,
arunc hainele de pe mine, cu scaieți cu tot,
și merg afară unde,
gol,
primesc secunda topirilor
și trăiesc liniștea care se naște
sub pătura caldă a acceptării