prin cerul crăpat pășește în lumea soarelui de-argint și-apoi
se strecoară prin margini în trup, să-l strângă, să-l facă mic , să-l supună

nopțile sale sunt albe, în ele rânjește deasupra râului înțepenit,
ori stă agățat de scheletele sălciilor prinse de pământ cu liane de gheață

sub a lui apăsare zăpada se asprește și scârțâie dezacordat
alături de umbrele paralizate în lumina lunii depărtată
stelele se alăptează pe cale

pe la ferestre desenează flori
căutând să ademenească către tărâmul morții
fecioarele care-și scutură pletele roșii în vatră

în preajma sa pădurea-i de cleștar și doarme