sunt gata să-ți las ultima scrisoare
acum, când păianjenii încă nu dorm
mă ajută să țes ultimul fir al melancoliilor
când nici un fum nu urcă rotund în labirinturile tăcerii
mă așez cu toate zilele pierdute spre sud
cu nopțile spre nord, la tine
mai am o singură parte nevăzută
un singur punct roșu, ca o eroziune de valuri
ce varsă ultimele vise într-o vatră de nisipuri când noaptea e zi
îmi frâng inima în inele de argint ca o ancoră în port
te aștept, să atingem pământul și cerul
să-ți vorbesc de mare-n primul rând
să-ți spun despre soarta versurilor mele
despre dragostea asta cu chip necunoscut
legată în valuri de lumină și furtună
mă gândesc să fim numai noi doi
într-o singură adiere de toamnă
să plouă, să mai fumăm o țigară
să ne privim fețele șiroaie în aerul liber
să te rog
dacă într-o zi vei simți nevoia să plângi, să mă chemi
nu-ți promit să te fac să râzi
dar aș putea să plâng cu tine
dacă într-o zi te vei decide să fugi, nu ezita să mă chemi
nu promit să te fac să renunți, dar aș putea sa fug cu tine
dacă într-o zi vei simți nevoia să nu vorbești cu nimeni, să mă chemi
în acel moment, promit, să nu zic nimic
dar, dacă într-o zi ai să mă chemi și n-am să răspund
să te grăbești să ajungi
poate
am nevoie de tine