în ziua aceea orașul se îmbrăcase în crini
când deodată a-nceput să plouă cu cenușă

Doamne să fie timpul născător de crepuscul
mi-s răstignită pradă sub grumaz de sfârșit
și parcă aud un clopot de vecernie
cântecul toacei reverberează întrebări spânzurate
cu funii de umbre spre nicăieri
noiane de voci tânguiesc stafia luminii
iar fluturi uriași mă strigă pe nume
doar cheița ceasului vechi de-aș putea s-o întorc
ar rămâne un secol suspendat în mirări
departe e duminica
mamă a mea ce dor mi-a fost de zâmbetul tău
înflorit în ora întruchipării dintâi

într-un cotlon așteaptă vameșul
gata să răstoarne dominoul apele dezlegând
să fie vreo punte de flori
ori vreun grind înverzit

mirosul de crini ne petrece pe rând