nu mi se pare firesc să rămân singură cu golul din mine. de aceea te sun, îți scriu, mă agăț. beau ceai, fac lecții frenetic cu copiii - ei au chef să se joace, cos săculețul de budozen în punctele lui esențiale. cicatrice pe jumătate de latură, cusut preventiv pe cealaltă. e prea moale. prea scofâlcit, prea trist. îi mai aplic o linie de ață, de sus până jos. e un săculeț pasiv, aș zice, cum se lasă pe mâinile mele. cum stă săptămâni întregi în cămară, pe întuneric, în rucsăcelul bej. doar joia, într-o grabă nebună, îl scot în lume. ce e lumea? intrarea în sală, un salut, ieșirea din sală, mereu cu fața. soarele și luna se deșiră (acolo, știi tu). apoi se întorc pe cer. apoi… îmi dau seama că nu-i simt pe ceilalți, nici pe mine. săculețul e foarte aproape de piciorul drept. aud ca prin ceață: podeaua devine o plită încinsă….
nu pot
săculețul se face nor. solidar, îmi udă neputința de-a mă zvârcoli. nu vreau să o fac din durere (plita arde!), ci din fervoarea (amorțită acum) de-a trăi...


ajung târziu acasă, pun săculețul pe scaun. copiii dorm. cămara doarme și ea

noapte bună