Mă surprind gândindu-mă la tine, deși te știam uitat de mult. Mă chemi în abisul uitat, să ard iar pe altarul sacrificiului, în patimi devoratoare, în lanțuri de fier. Suntem din nou doi, tu- regăsit, eu- pierdută în tine, un cuplu adamic, invocând în provocator ritual destinul ce ne-a separat. Și-i râdem în față…
Cum să pot să te uit, când mă împiedic de tine în gânduri ? Când tu dai formă dorințelor ascunse în șoapte dulci de levănțică…Căci te simt, siluetă fară chip, cu suflet senzual. Iau foc, și-aș vrea să te topesc în mine, să dansăm într-o beție a simțurilor, spre eliberarea noastră. Un alt Adam, o altă Eva, mai păcătoși, mai dezinvolți.
Nu mai deosebesc realul absurd de vis fascinant și mă rănesc...ca să văd dacă mai simt! E însă reală durerea ce abandonează vis de împlinire, plecat pe urmele soarelui veșnic. Încă mai trăiesc, deși m-am născut moartă. Și trăiesc, mai moartă decât toți morții, tânjind după îmbrățișarea rece a unei dulci nepăsări. Înțeleg că iubirea noastră va exista indiferent de barierele puse de timp, spațiu sau oameni. Trebuie doar s-o punem spre păstrare, în așteptarea unei altfel de împliniri