Se poate intui. Ești mai mult decât pot înțelege, decât pot suporta uneori. Uneori s-ar traduce atunci când mâ gândesc la tine. Când acest ”uneori” înseamnă 24 de ore, atunci, chiar și mie care nu mi se mai întâmplă nimic de ceva timp, este de la sine înțeles că agonizez. Singura salvare îmi parvine din rămășițele rațiunii. Acele rămășițe care mă condamnă la triviala normalitate din care m-ai extras. Până azi credeam că tu trebuie să fi cea salvată. Azi am aflat că de mine îți este cu trebuință să fi salvată. Ce bine ne este amândurora, dar fiecăruia cu el însuși. Fiecare cu propriile spaime ale gândurilor zilei de mâine. Ce va fi mâine!? Ne va fi la fel de bine, fiecăruia cu ceea ce simte, fără expresie în vorbă, fără gesturi care să ne condamne sau să trădeze neputința de a ne recunoaște trăirile. Ești mai mult decât pot înțelege, pentru că pentru mine am devenit o enigmă ascunsă între misterele tale. Te voi alunga cu misterele tale cu tot și mă voi completa cu enigma mea până la capitularea definitivă în revelațile rațiunii. Îi spun afectului ... Adio!

februarie, 2008