când am văzut un film, se numea into the wild, mi-am dat seama că va trebui să merg mult până să întâlnesc oameni
până să le pot zâmbi cu tot sufletul dezgolit,
să-i salut și să le scriu scrisori pe frunzele copacilor sau poate pe pietrele din aleile mele
cum mergeai algoritmic să nu ne certăm
azi eu merg așa și mi-e bine sau rău sau și rău și bine, cum sunt eu, lumea toată mereu albă sau neagră iar eu mereu eu, mereu gri
și-atunci bifez zilele pe-un calendar colorat, au scris acolo că vara trebuie să faci plajă iar iarna oameni de zăpadă
eu am anotimpurile mele
primăvara visez și sunt frumoasă, mai târziu îmi plac fularele încărunțite de toamnă
și sunt în toate așa cum nu mă găsești în nimic, eu mă port în oameni și le asortez melancolii, așa îmi par mai frumoși, mai vii

dacă aș pleca din lumea asta te-aș lua în fiecare pas penultim doar al meu ar fi final
n-ai vrea să simți sufletul meu
ca un nor imens flămând gri