am putea vorbi despre o firească
dispoziție pentru nebunie
în disoluția lucrurilor atinse
de teamă ca nu cumva dragii să ne urmeze
în mica alienare secretă
ispitind zilnic cu delirul cel mare
ne mai scoatem în lume
fața înfășată în zâmbet
ca într-un lințoliu
ce frumoasă motivație
a desprinderii de noi înșine
grija pentru ei prea frumoșii
ne mai ascundem mica moarte și mica viață
împlinind nesomnul
în căutarea unui timp propriu
alteori ne trezim săpând peste voie
canale strâmte doar cât să ne încapă
așa cum sapă viermii într-un măr roșu
și am vrea cât am vrea
să ne satisfacă amorțeala din miezul zemos și dulce
să ne ajungă hibernarea în bârlogul propriei cărni