și ea nu poate spune nimic. uneori împarte spații largi, după polarizarea privirii. o singură dată lasă de înțeles că din absență nu se poate trăi până la capăt.

o vezi. atingere împreunată cu fumul. aparentă mișcare, ca un exercițiu la patru mâini, când pianul este închis. așa aude ea ceea ce nu îi spui, ceea ce nu îți spui.

nu știe să strige, să arate, să roage. e ca un sol roșiatic, în care te cufunzi uneori pentru a te regăsi. e demnă și tace, nu suportă firile slabe, nu fuge, nu repetă de două ori aceeași incertitudine.

oferă simplu, fără acel sentiment sec de culpabilitate. își poartă deschis visul, simte orice mișcare lăuntrică.

este departe când nu o chemi, aproape când nu o simți. ecoul i se deslușește când totul se încheie. așa, ca o propagare imperceptibilă prin interstițiile spiritului.

nu forțează nimic. lasă necesarul să se întâmple, se lovește de duritatea propriilor ochi și se trezește întotdeauna pe o muchie discontinuă, între oamenii cu gânduri răsucite.

nimic superficial în spectrul ei, nimic nefiresc. când îți va fi imposibil, ea va rămâne un simplu semn de veghe. în tăcere.

nu privește decât drept. și nu pleacă niciodată fără cei din ea.