Odată am vrut să zbor, dar n-am avut culoar. Controlorul de trafic zicea: azi nu se mai zboară, e prea întuneric și, pentru că oamenii nu se mai iubesc, între pământ și cer s-au bulucit o grămadă de nori.
Nu l-am crezut. Am așteptat cuminte, cu ochii la cer, nădăjduind prostește că e de ajuns și iubirea unuia singur ca să împrăștie norii.
Nu mai știu cât am așteptat. Până când m-a răpus oboseala și am căzut într-un somn adânc, cât o viață.
Când m-am trezit, am dat cu ochii de el. Bătrân, gârbovit – trecuseră și peste el anii. M-a recunoscut și mi-a făcut semn – vești bune, cucoană, astăzi se zboară. Dar de sus în jos.
Vedea-te-aș pilot! i-am urat. Și să mai știi de la mine ceva – din când în când, eu până și lui Dumnezeu îi mai zic: „ Știi, Doamne, fără supărare, mie să-mi dai atunci când îmi trebuie, ori nu-mi mai da deloc!”
Așa că vezi, bagă-ți zborul ăla undeva și lasă oamenii să meargă!
Și-a făcut cruce cu amândouă mâinile: piei, nebuno! și dus a fost.