...Gândul se întoarce în anii copilăriei,
La clipele când începeam să am amintiri...
Parcă o aud spunându-mi după ploaie,
Când mă vedea cu ochii spre cer,
Admirând culorile curcubeului...
"E semn bun măicuță,
Dumnezeu s-a împăcat cu oamenii."
Acum, o cred...
Este o împăcare divină.
Dovadă gândul meu ce colindă...
Îi văd, fără să-i ating.
E bine și așa...
Altfel, nu m-aș întoarce nicicum,
Acolo unde amintirile prindeau rădăcini.
Of! Doamne!...
Mi-e atât de dor...
Mulțumesc pentru copilărie bunico,
Și tie bunicule pentru povești.
Aș vrea să mai mergem prin vie,
Să culegem struguri, să-mi fac coronițe din flori...
Ador mirosul verii de atunci,
Imaginile îmi sunt inundate fără ploi,
Îmi vine s'alerg, să vă caut acolo...
Să vă strâg în brațe din nou.