375. zgomotul străzii se ridică gălbui ca un abur. în mirosul puternic de gaze de eșapament, urc scările garnisite cu lumină verzuie ale lui 375. înăuntru, lumină verzuie. podeaua mocirlită de picioarele călătorilor de peste zi respiră prin porii sclipicioși un fel de singurătate melancolică.

la volan e o doamnă cu pălărie mov care se răcorește cu gesturi largi, cu ajutorul unui evantai din plastic. e foarte cald. simt asta în primul rând prin modul enervat în care pornește 375. în trombă, fără pic de inspirație, scoțând un miros pestilențial. pălăria doamnei se zbate o clipă, după care alunecă pe spate, într-o poziție nu tocmai artistică.

mă hotărăsc să nu vorbesc cu nimeni, drept pedeapsă și învățătură de minte pentru decizia de a întreprinde din nou o astfel de călătorie cu necioplitul 375. aș fi putut merge pe jos două străzi și jumătate. aș fi putut să văd cum se schimbă vitrinele pentru a doua zi. și poate aș fi întâlnit pe cineva cunoscut.
prin geamul care separă scaunul șoferului de mine, văd pălăria mov cum se zbate pe podea, în ritmul gropilor din asfalt. 375 nu are, în mod vădit evident, nici un simț al pericolului.

privesc prin geam de-a lungul luminii până în spate, adică trag cu ochiul spre câinele gri care ocupă fotoliile din fund. catifeaua albastră e foarte murdară și roasă în formă de cerc, ceea ce mă face să cred că fotoliile din fund sunt locul preferat al țestoaselor de Galapagos, niște ființe foarte sociabile și nestatornice, care, în momentul când vorbesc sunt pur și simplu debordante, se rotesc pe carapace în sensul acelor de ceasornic, până când interlocutorul lor este cu adevărat convins.

mulți spun că au devenit sau vor deveni o problemă națională, în special ultra-naționaliștii din Partidul Cercului Închis, pentru că, spun ei, au un șarm irezistibil care le promovează în posturile de conducere și în patul tuturor speciilor reușite de la noi. și asta nu pentru a se supune încercuirii sacre a căsătoriei sau pentru a pruncui, ci pur și simplu așa, de arta amorului.

pe mine, sinceră să fiu, nu prea mă pasionează subiectul, și nu din cauză că aș avea tot felul de prejudecăți, ci pur și simplu pentru că nu am avut niciodată prea mult de-a face cu ele. sau poate doar o dată, în 375, când am cântat „Mâini, picioare și carcasă” în semn de apreciere națională, cu o țestoasă de sex feminin, foarte trendy de altfel, care simțea după ultima modă.

păcat, mare păcat că nu am văzut vitrina de mâine de la Misi-Pisi, ar fi trebuit să mă orientez ce cadou să-i iau lui Kitty, e ziua ei săptămâna viitoare. mi-aduc aminte că-și dorea foarte tare o pereche de pantofi albaștri, cu tocurile înalte la picioarele dinapoi și cu vârfurile pătrate atât în față cât și în spate. cam greu. lucrurile pe care ți le dorești foarte mult, deși sunt foarte ușor de găsit nu prea le poți avea, din simplul motiv că furnizorul îți pretinde întotdeauna o serie de probe și declarații speciale pentru ele. și, dacă stau bine să mă gândesc, nu ți le aprobă niciodată.

eu, de exemplu, îmi doream foarte tare anul trecut o umbrelă de soare din peliculă irizată, cu mâner lung, de plastic lichefiat de culoarea sucului de kiwi, care miroase discret a citrice atunci când bate vântul sau plouă. înnebunisem efectiv, cum închideam ochii mă visam pe străzile orașului, îmbrăcată cu rochia verde-amfibie, atât de elegant asortată la umbrela cea nouă.
totul a durat patru luni. patru luni în care am încercat din răsputeri să-l conving pe furnizor. în fiecare dimineață, la ora șapte când se arătau vitrinele schimbate în timpul nopții, organizam spectacole de circ cu melci, șopârle și căluți de mare.

purtam un costum lila din matase vopsita (pentru care, vecinii de la etajul cinci au mâncat trei zile la rând frunze de dud ca să fie gata la timp) și-mi pieptănasem părul în linie dreaptă, pe spate.

melcii își executau întotdeauna cu seriozitate numărul, nu m-au dezamăgit niciodată. deși era foarte cald, se târau cu burțile pe astfaltul încins până când ieșeau mici scântei albastre. întotdeauna i-am apreciat pe locuitorii orașului meu pentru că, în afară de momentele strict politice, în care ținuta e obligatorie, sunt gata de orice sacrificiu pentru prietenii lor, pentru vecini și pentru orcine altcineva. șopârlele sunt poate locuitorii cei mai conștiincioși, al căror simț civic depășește orice închipuire. joi dimineața de exemplu, se trezessc la ora cinci și decorează tot orașul cu pietre de râu.

cum spuneam, timp de două săptămâni, am încercat să-l conving pe furnizor improvizând numere de circ în fața magazinului de umbrele. nici un rezultat. alte două săptămâni am vândut înghețată de fructe, cu o tonetă de carton pe care am plasat-o chiar în dreptul intrării în magazin. din păcate nu am avut nici așa succes. era atât de cald afară și trecătorii își doreau atât de mult o înghețată, încât nici unul dintre ei nu a reușit să mă convingă. îmi aduc aminte de iepurele alb, cu ochii roșii și mânuși din piele de căprioară. se lipea de asfalt, cânta diverse cântece, iar la un moment dat a făcut chiar un număr de striptis.

furnizorul meu de umbrele rămânea indiferent. iar eu ajunsesem în asemenea hal, încât rochia lila crăpa pe la toate încheieturile. mâncam înghețată după înghețată, de cireșe, struguri, lămâie, căpșuni, piersici, kiwi, mere, papaya, ananas, caise, portocale, banane, grapefruit, pere, prune, gutui, vișine, mango, afine, cocos, fragi, mure, rodie, cu trei lingurițe de zahăr, conform tendințelor moderniste ale timpului.

îmi doream atât de tare umbrela de soare încât simțeam, pe zi ce trece, că-mi este din ce în ce mai imposibil să o obțin, dacă pot spune așa. și pot. pentru că, realmente, în ochii furnizorului meu, imposibilul se grada din ce în ce mai monstruos.

am avut și o etapă foarte amuzantă, de vreo câteva săptămâni, când mă lipeam de dimineață de vitrinele magazinului și rămâneam așa până seara târziu, când trebuiau schimbate vitrinele de a doua zi și atunci furnizorul mă râcâia de pe vitrină cu un șpaclu foarte ascuțit la vârf cu care distrugea aderența dintre porii mei înnebuniți de dorință și sticla neimpresionabilă a vitrinei.

toată această nebunie a durat patru luni. m-am trezit într-o dimineață cu un sentiment ciudat, pe care nu-l mai avusem de mult timp. am alergat plină de speranță la fereastră și am început să urlu de bucurie. fulgi mari, de zăpadă gri se scurgeau pe fereastră. m-am îmbrăcat în grabă și am ieșit alergând în stradă. într-adevăr ningea. plină de mulțumire și foarte liniștită, am luat 375 până la magazinul de umbrele de soare. am coborât din autobuz și am deschis ușa magazinului cu mișcări sigure și lente. furnizorul mă privea absent, privirea i se încrucișa într-unul din punctele cardinale.
-o umbrelă din peliculă irizată, vă rog.
și am plecat cu umbrela în sacoșă. după patru luni de chinuri, nu mai simțeam aproape nimic, doar frigul pătrunzând mușcător prin rochia de mătase lila. și aveam vagul sentiment că vara următoare îmi voi dori o pereche de ochelari fumurii.


„oamenii neputincioși legumesc. contrar aparențelor, Kitty nu era o pisică, deși și-ar fi dorit.”