Motto: "Voi cei care mă citiți, alegeți să credeți în toamnă! Nu am scris pentru a deveni banală, ci pentru a-l regăsi pe el..."
Era lumină cerească. Era iluzie. Sfere de lumină sfântă se ciocneau de cireșii amari ascunși pe alei. Pașii privirilor umbrite de boarea ruginie alergau în pustiu. Dintr-o dată degetele crispate ale timpului au prins viață... Trupul de văzduh sș-a stins timid lângă sanctuarul tristelor cuvinte. Același stejar, ce uitase de sine, tăinuia umbra ultimului anotimp. Cărări de zâmbete fade se împrăștie în cele patru zări ducând cu ele speranțe, amintiri, fărâme de frunze purtând petecea grea a tristeții. Mă-nfioară fiecare atingere, fiecar pas... dă-mi pașii înapoi. O toamnă timpurie arde pe rugul plângerii sâgetând adânc orizontul. De ce nu vii, ploaie? Nu mai e suflare de om, doar chipuri de lut ce privesc primul și ultimul zbor sinucigaș al florilor de toamnă. Unde-s vremurile de-nceput ce sângerau viață-n plină toamnă? E ultimul anotimp, ultima brumă care, ascunsă-n uitare șoptește "adio".
Pentru tine, cel care ai uitat de mine... în acea toamnă...