Uneori mă simt străină de mine . E dureros să nu pot face nimic contra răului care orbitează permanent în jurul întregii lumi . O ființă asemeni izvoarelor de munte ce se învolburează cu duioșie , care trec peste stânci si pietre fără a-si pierde calea ... așa sunt eu pentru lumea în care m-am născut . Dar câți oare din irișii ce mă privesc pot trece dincolo de zâmbetul meu ? Câți pot vedea straiele inocente ale sufletului meu ? ... câți știu că POT și eu să iubesc ?? ...
Sunt un copil într-o lume a oamenilor mari , dar nimeni nu știe că stelele-mi sunt aproape în fiecare noapte , că flori îmi sunt prietene si că apele mi-au dat viață . Sunt copilul bătrân al naturii care a primit in dar de la ursitoare ani și istoria lumii ... sunt floarea cu mireasmă dulce-otrăvitoare pe care o miros adolescenții .
Preocuparea tuturor de a fi perfecți , de a atinge imposibilul , scoate la iveală latura insensibilă a ființelor iubitoare ce se numesc "oameni" si înlănțuiește sentimente nobile.
Privesc in oglindă ... văd același chip , aceleași buze care poartă in cutele lor cristale cu durere , aceeași ochi ... dar lacrimile celei pe care o privesc sunt mai sărate .
Când voi reuși să mă contopesc cu MINE , voi atinge fericirea . Până atunci însă , blestemul unei societăți corupte mă face să rămân ... STRÃINÃ DE MINE .