Ar trebui să plang niste stele, asa ca intr-un august aproape de cer in inima muntilor... Mă doare capul, si lacrimile mele boabe de nisip, mi-au spart privirea pană hat departe. Am obosit... M-am străduit să-mi iubesc aproapele, departele ca pe mine insămi... si cu asa grad de comparatie m-am trezit singură singurică... Nu mă stiu iubi, am o multime de defecte plus un cap facut din elemente biodegradabile ce mă doare cumplit. Asa pe dinafară sunt cum sunt... dar pe dinăuntru sunt doar un strigat mut fără ecou... Doamne, cat de obositor poate fi timpul atunci cand, desi te străduiesti să iubesti, constati că indiferenta e modul cel mai comod de-a supravietui...