florile nopții și-au răsărit deznădejdea pe sufletul meu
ca o oglindă de beton spartă cu niște raze mărunte din lumina
tăcerii din marginea fierbândă a nopții uitată descuiată pe masa
lui Dumnezeu inexistat de vreo făptură cu sângele mai roșu decât iubirea
din pleata încâlcită a acestei nopți de ședere pe bordura îndoită cu două suflete spre nemărginire.

numai noi strălucim sufletul meu căzut în umbra
zborului poeziei pe deasupra firelor de păr albe ale nopții
îmbătrânite de atâta cărat în spate respirații îngemănate.

numai noi...