TEMPLU CU O MIE DE FEÞE

La început mi-am dat seama că nu am casă –
Apoi cărămidă lângă cărămidă
mi-am construit un adevărat palat.
Speriat de goliciunea camerelor,
Într-una am așezat un pat,
Într-una o masă
Iar în rest am presărat frunze.
Un timp îmi era drag să colind
Prin încăperile palatului.
Când mi-am dat seama că sunt singur
Mi-am divizat trupul: jumătate femeie.
Mulți au spus că aceasta este o muză –
Eu i-am spus Ea pentru că era ruptă din Eu.
Totul părea perfect, dar
Plimbându-mă într-o seară în jurul palatului
Au început să mă doară genunchii și am căzut
În acel loc au crescut două aripi
Care băteau aerul în neputința desprinderii.
… Dumnezeu vrea o jertfă și atunci
Mi-am jertfit comunul.
Aripile s-au ridicat spre cer
Și am început să uit durerea genunchilor.

Am distrus toate încăperile,
Am distrus-o pe Ea construind pe acel loc
Un templu cu o mie de fețe.
Mulțimea mă întreabă:
Mai ai loc, mai construiești ?
Atunci se aude o voce dintr-o mie de voci:
Nuuu ! Nuuu ! În sufletul tău nu mai loc!
Sufletul tău trebuie dărâmat.