N-această zi am în sfârșit mai multă încredere în
mine și zor pe neumblate lungi cărări. Doar
câteva sunt cele ce-au mai rămas, iar una
mi-este soră si văl deopotrivă spre lumină.

Dar mult mai mult mi-e dor acum de ochii ne-ntrebați
atunci de-i bine sau de-i rău, mințiți in seri apoi
în zori furați cu-ncrâncenare zilei care veni-va
ca un infirmier grăbit si orb de-atâta nepăsare.

Oare de ce mi-e sete-acum de mările de lacrimi ale lor
semeni de-ai mei curtați spre negura desculți ? De ce
mai des decât acei cu stare sunt azi doriți de El
mai iute-aproape la scaunul cioplit din sacru lemn ?

Îmi urlu Crezul, semn c-am să dau nevoii mele hrană
Cuvântul, răsplată Tie și plată neîntristaților de
moartea Ta !