Se ridică încet om de noroi din suflete moarte
își șterge fruntea ușor de prea mult praf
și se ia la întrecere cu munții din el
în alergarea lor mai moare o stea
doar din joacă

doi oameni se sfâșie
sunt ultimii pe pământ și au pierdut cheia
la ce bun atâta lumină încuiată departe
se lovesc oase pierzându-și măduva
dintre rămășițele de piele
nu se mai vede raiul

o bucată de lut și atâta ceară topită
negre curg păsări spre ceruri
bat îngeri străini la a treizeci și noua poartă
le e frig le e dor și îi înghite neantul
își plâng nori despărțirile clipei
și iadul rămas în pană de flăcări
vinde părticele de nesfinți
dezbrăcați de credință

doar ultimul pui de ființă
își ceartă părinții cu scâncet
de-atâta ură au uitat viitorul
de-atâta luptă
nu-și mai amintesc începutul
cheia-i la el
născutul iubirii
ce odată le-mpodobea coastele
deschideți și-ntoarceți lumea
la goliciune și nenumire

ubi caritas est vera
ibi Deus est