era o vreme cînd
săream din cuvînt în cuvînt
aproape convins îmbătat cu semnificația lor
un fel de pietre în mijlocul apelor
nestatornice reci ale sufletului meu
mai ții minte logica-mi handicapată metafizic
aproape teatral îmi pierdeam echilibrul
în șuvoiul învolburat al nefericirii
înfruntînd patetic cu disprețul pieptului gol totul
nu știam stăvilarele gesturilor mele
nu pot promite niciodată permanența
garanții există doar în deșertul nebuniei
dar de ea nu mă voi mai putea îmbolnăvi acum
pentru că desigur între timp am învățat să trișez
trec pe lîngă mal precaut ca un general cartaginez
pe calul meu cu copite înfășurate
în zdreanța metaforelor
mai traversez noaptea cîte un pod apoi îl incendiez
cu plăcerea cu care hanibal anticipa
intrarea pe porțile romei purtînd în sînge
răzbunarea cumplită a iubirii lui dido