Ma prind in aripile unui gand salbatic
Ce ma poarta-ncet spre meleaguri atat de desarte.
E o furtuna-n mine de nisipuri ce-s mult prea miscatoare.
Iar gandul asta zboara tot mai sus, m-apasa tot mai tare
Il simt atat de rau ca un pumnal ce-nfinge
A lui manie-n tine, un suflet ratacit.
Printr-o sahara-a vietii imi cladesc un drum atat de inoptit
Ce vrea sa iasa la lumina. E atat de-nfricosat
De ceea ce –ntalneste-n calea sa ce-i mult prea crunta.
Deodata el gaseste drumul prin al gandirii intunecat tunel
Ce nu se ingusteaza, ci sapa incontinuu intr-o ingusta ceata
Pe care nu o vad prea limpede ci doar ii simt a inimii raceala.
Cea fara de suflare ca un sarut pierdut de mult.
Si-acest sarut care acum nu-ii mai simt a buzelor firbinte soapte
Ci doar racoarea inghetata a unui foc de mult apus.
Ma macina atat de tare incat e gata sa m-arunce
Intr-un abis al nemuririi in care eu sunt singurul stapan.