Trecerea prin clepsidră

I
De ce trebuie să credem în respirație?
cale regală cu mult nevăzut.
Noi o simțim în adâncuri țâșnind în ropote,
ploaie de viață.
Cer fără frunze,
norii au plecat lăsând gaj orizontul.
Soarele-i furat de amiază.
Tu dormi, trup de nisip vârât în clepsidră,
organul de sticlă al vântului.
Precum o dună, te împlinește în forme furtuna,
și iată-te nepieritoare,
zidită în timp.

II
Tu stai și strivești rugăciuni,
foame sălbatică de furtuni.
Vântul să te spulbere toată,
ești inocentă și desigur bogată.
Trupul a dispărut în eter
o dată cu briza furtunii prin sticla clepsidrei,
și mâinile tale ridicate mă cer.
Timpul este o cântărire a noastră,
și trupul este o cântărire a noastră,
amiaza flămândă de trupuri,
un cimitir de lumină și cerul fără frunze.
Iei lumină în palme,
primăvara pieritoare o ridici spre ochi
bogată precum o clipă de dăruire.