Alb

te-ai îmbrăcat azi în alb
și-ai hotărât că e suficient
pentru a-ți goli ziua (de sens)
nici măcar singurul tău organ viabil -
pixul – nu mai rezistă
scepticismului tău incurabil
știi că nu mai are rost
să scrii exact în aceeași manieră
vetustă și searbădă
pentru că albul pe care l-ai îmbrăcat azi
evidențiază mult mai bine ceea ce tu
ții să înșiri ani de-a rândul pe foaie
nu, nu e frumos să plagiezi, îți zici,
ridurile feței, nici tremurul mâinilor,
nici suferința picioarelor, nici gravitatea vocii,
nici tulburarea sângelui, nici măcar
mișcările ondulatorii ale sufletului
totul e deja scris pe tine
și se citește cu atâta ușurință!
abia acum îți dai seama că va trebui
să te orientezi spre alt chip
ca să dai de original
și începi să te dezbraci, cu regret,
de acest corp (de literă) care altă dată
ți se părea atât de irepetabil.


dar peste ani nu găsești
decât același trup prost plagiat
după chipul și asemănarea primului



iar mult mai târziu vei descoperi
că nici originalul nu (mai) există.