Cartea se-odihnea pe masă , într-o ultimă odihnă
Căpătând o veche piele, ce o-mbracă, ca o vorbă,
Ce se-așează peste alte, fraze, mute
Căci nu se găsise încă cineva să le asculte…

Înc-o altă haină rară, fină, calmă și subțire,
Ce zile-ntregi, cu lupte sute,țese-o fire…
Aceeași ce cu anii, mai deasă se croiește
Și se destramă-ndată ce vântul o lovește...

Dar trece-acum, iar vremea ce i-a sădit o cale,
Ce i-a vădit ideea, și scopul și-o uitare,
Aceeași ce o naște din chin și dintr-o luptă
O stinge și o-ntoarce spre seva ce-a-născut-o..

Și peste zeci de veacuri, găsește iar intrarea,
Spre sufletul ce-o caută, și-aude iar chemarea…
O singură ființă, și numai una poate,
Să reînvie cartea, dar nu-n eternitate…