...și tu n-aveai voie să zimbești căci părul ți-ar fi atins stelele
mâinile ți-ar fi ajuns mai lungi mai lungi decat cablurile de la metrou
în rănile mele aveai un loc cu totul special te țineam suspendată întinsă pe
pereții căptușiți cu postere
fără vreun motiv anume și tu nu strigai niciodată după ajutor
îmi priveai limfa crescând mai repede ca un fluviu din ochi și din gene
podele de sânge închegat peste noi ca o plajă fără spectatori sau nisip
eu îmi desenam în fiecare zi o altă cameră mă dezlegam de penele tale albastre
ca să pot să respir dar tu reveneai de fiecare dată în visele mele
te păstram acolo închisă în poemele mele triste strânsă ermetic intre palme
și te priveam alergându-mi printre fiecare neuron
cu atâta viteză încât nu te prindeam niciodată din urmă
în mintea ta era o ceață de un verde închis retezat din toate obsesiile noastre
din pielea noastra tremurând la cea mai mică atingere străină
aș fi vrut.............